Di Francesco Reitano
‘Ntornijata i muntagni e i varranchi,
arburi d’ogni razza e hjuri frischi,
camina notti e jornu ‘a hjumara;
com’o tempu , no ssi ferma mai!
I gralim’i tutti quanti i ‘nnega a mari,
‘nzem’a speranza d’i cchjù sportunati.
S’è lorda o calata , arrassitutti,
s’incarra davanti zz’occhì trova:
arburi ‘nteri , casi , appezzamenti
e volenteri no sparagn’a genti.
‘A guarda i l’artu , sup’e ‘na sipala
nu povar’arcellu scunzulatu,
e nci ritorna a’mmenti l’acqua chiara
volandu sup’a d’illa si specchjava.
Mo esti llà cogghjutu e faci pena,
cu’ ll’ali calati e ‘u beccu ‘mpenduluni;
non canta cchjù lli belli serenati
chi linchjenu l’aria d’armonia;
llà hjumara crudeli e senza cori
nci riservau nu distin’amaru:
chill’acqua frisca ch’illu si ‘mbivìa,
senza pietà nci distruggiu ‘a folia!