Di Francesco Reitano
‘A sira quandu su ‘a tavula sedutu
stancu e penzusu accant’o caminettu,
arzu l’occhji e nto muru ‘mpendutu
ritrovu ‘u stessu quatru, niru e vecchju;
‘u guardu fissu e mi veni a ’mmenti
quantu crudeli e tristi esti ‘u distinu,
quantu vuccati amari e quantu stenti
fici llà vecchjarella pe’ caminu.
Mi arzu e ciangendu m’abbicinu
a llù ritrattu di bellizzi rari,
‘u pigghju, ‘u bbasu e m’u trascinu
c’u affettu, stritt’o cori, nommu cadi;
poi ammiru, assortu, ‘lla cara figura
chi mi crisciu nta sacrifici e fami
doppu tant’anni ch’esti ‘nsimburtura
apprezzu chi perdìa; distinu ‘mpami.
Mo sulu capisciu ‘u valuri di la mamma
e ciangiu scunzulatu a me’ sbentura,
gralimi amari, focu chi non carma,
nta jelu e nivi grundu di sudura:
cu’ mi cunorta cchjù, povaru mia
cu’ astuta ‘u chjantu nt’a la notti scura,
cu’ sazzia ‘u cori meu chi ti disija,
cu’ linchji ‘a vita mia ch’è ne tortura?
Mi pari senza scopu stu caminu,
e troppu tristi e friddu stu campari:
u pigghju paci, mamma, a ttìa vicinu
st’ossa mei stanchi ‘nd’hann’a riposari!